Swis Nature

Fertö-Hanság National Park

Szigetköz este copilul Dunării

Delimitat de cele două braţe ale fluviului Dunărea, Öreg-Dunăre și Moson-Dunăre, Szigetköz se află pe cea mai mare întinde aluvionară din Europa, o suprafață de 375 de kilometri pătrați.

Câmpia maghiară (Kisalföld) a fost acoperită de Marea Panonică interioară în terțiar. Spre sfârșitul acestei perioade, marea a început să se micșoreze și în cele din urmă în locul ei s-a format un sistem de lacuri cu apă dulce. În acea perioadă, numeroase râuri, care curg din Alpi şi Carpaţi şi-au depus sedimentele în bazin. În urmă cu 2 – 2, 5 milioane de ani, vechea Dunăre a trecut Alpii prin ceea ce este astăzi cunoscut ca orașul Királyhida (Bruck an der Leitha) și a continuat să curgă spre sud. Mai târziu, în Cuaternar, apele au luat o direcție diferită; Dunărea a intrat în bazinul dintre dealurile Hainburg și Carpații Mici, modelând din nou albia sa spre est. Ieșind din zona de deal, gradientul fluviului a devenit mai puțin abrupt iar apa a depus sedimente, formând și spălând continuu bancurile de nisip. Pe măsură ce aceste bancuri de nisip au fost treptat ocupate de vegetație permanentă, s-au transformat în insule mici, fragmentând albia fluviului în braţe multiple. Şi aceste albii secundare au fost în continuare modificate printr-o combinație de diferiți factori, cum ar fi copacii care se prăbuşeau în ape, acumularea de sedimente, revărsări sau prabuşiri de maluri, acţiunea gheţurilor și a inundațiilor.

Obstacolele create de fluviul în sine au forțat acest uriaş corp de apă să-şi creeze noi albii; a rezultat un sistem complex și în continuă creștere de braţe fluviale, întinzându-se ca un evantai ce apoi converge spre albia principală.

Sedimentele depuse au fost redistribuite și spălate de mai multe ori în timp, iar aluviunile cu granulație fină au fost purtate în derivă mai departe. Ca rezultat al acestor procese s-a format un con aluvionar gros, constând în principal din pietriș, ajungând la o lățime de până la 410 de metri. Cum inundațiile grave au urmat una după alta într-o succesiune aparent fără sfârșit, Dunărea şi-a distribuit apele inegal deasupra stratului de pietriș mai sus menţionat. Inundațiile constante au asigurat faptul că nici o vegetație nu poate lăsa o amprentă permanentă pe sol - în acest sens, nivelurile actuale scăzute de humus din zonă nu reprezintă o surpriză. Acești factori, combinaţi cu adâncimea mică a apelor subterane, au creat condițiile pentru formarea solurilor aluviale de luncă.