Natura - flora, fauna, habitatele din Parcul Național Donau-Auen – adăpost pentru o mare varietate de specii

Axa vitală a acestui mediu este Dunărea. Numeroase corpuri de apă riverane sunt conectate la aceasta, în funcție de nivelul apelor. Se poate face distincție între brațele laterale în curgere liberă și foștii afluenți colmataţi. Între acestea pot fi găsite adânci păduri riverane. Un aspect deosebit este dat de așa-numitele habitate xerice. Pajişti adăpostind un număr mare de specii se află în mijlocul pădurilor; unele au fost de fapt create de oameni cu secole în urmă.

Brațele laterale de pe malul drept al Dunării sunt un tip foarte dinamic de ape. Aici, Dunărea luptă împotriva malurilor abrupte din Bazinul Vienei. Torentele de apă crează versanţi verticali pe sub proeminențele malului folosite mai ales de pescărelul albastru pentru clocire. Castorul, de asemenea, preferă să construiască baraje pe aceste tipuri de maluri. În aceste ape curgătoare, plantele acvatice sunt rare. Copaci uriaşi, doborâţi de inundații îmbogățesc habitatul; în acest tip de lemn mort insectele găsesc hrană și adăpost; iar pescărelul albastru şi diverse păsări de pradă utilizează copacii căzuți ca locuri de pândă.

În contrast cu aceste maluri abrupte, maluri de nisip și pietriș sunt formate pe malurile interioare în coturile fluviului. Plante pionier, cum ar fi salcia și plopul negru au șansa să se stabilească aici, așa cum o au şi cele mai specializate cum ar fi Limosella, una dintre cele mai mici plante native cu flori.

Foştii afluenți de pe malul stâng al Dunării sunt aproape exclusiv ape de colmatare. Apele Dunării curgeau odată prin ele, dar prin mutarea fluviului şi intervențiile de regularizare a Dunării, au devenit corpuri de apă stătătoare, cu abundentă creştere de plante. Astăzi, aici poate fi găsit ecosistemul cu cea mai mare biodiversitate acvatică și de plante de mlaștină din toată Europa.

Apele stătătoare adăpostesc insecte de apă, amfibieni, broaște țestoase și șerpi, precum și o abundență de pești și păsări de apă, cum ar fi buhaiul de baltă și privighetoarea Acrocephalus. Tipice sunt întinderile de stuf, câmpurile de nuferi și zonele colmatate acoperite de ierburi perene.

Pădurile de pe malul Dunării sunt clasificate în două grupe principale: păduri riverane de esenţă moale şi păduri riverane de esență tare. Speciile de esenţă moale, cum ar fi salcia, plopul și arinul tolerează inundațiile frecvente, în timp ce stejarul, paltinul, frasinul, teiul formează pădurile riverane de esenţă tare. În pădurile riverane din parcul național, specii periclitate de arbori cum ar fi salcia albă (Salix alba) și plopul negru (Populus nigra), pot fi întâlnite de multe ori. Nu mai există nici o activitate forestieră în pădurile parcului național; se permit doar măsuri de restaurare. Singurul care poate tăia copaci aici este castorul!

Ecosisteme unice de plante au apărut datorită inundaţiilor regulate, pajiștile riverane bogate in nutrienţi. Ca o consecință, specii rare de animale, cum ar fi cristelul de câmp şi-au găsit un nou habitat care înlocuieşte biotopurile distruse de agricultura modernă. Există, de asemenea, unele locuri extrem de uscate - așa-numitele habitate xerice. Aceste habitate sunt asemănătoare savanelor și adăpostesc tipuri foarte specifice de floră și faună. Cătina, colilia și numeroase specii de orhidee sunt caracteristice habitatelor xerice. Diferite tipuri de paianjeni, gândaci și furnici prosperă aici, iar călugărița poate fi şi ea reperată pe firele de iarbă, în așteptarea prăzii.